“Rade in timpul orei de caligrafie, iar la coltul de rusine sta de vorba cu colegii de suferinta”.
Asta mi-a scris invatatoarea in carnetul de note in clasa a doua, dupa care m-a pus sa vin cu el semnat. Ce intelegem de aici: ca vorbesc mult – e inca (mult mai) valabil. Caligrafia… hm… tastez cu viteza luminii. Se pune? Iar rasul, sa zicem ca a devenit ceva mai selectiv.
Cine sunt si ce fac
ASE-ul m-a facut marketeritza, FJSC-ul m-a facut advertiseritza si piarista, salsa m-a facut dansatoare. Drept urmare, ziua stresez o agentie de publicitate, iar noaptea stresez parchetul de pe ring, clavele si sandalele de la Very Fine.
Iubesc cuvintele si urasc cifrele.
Iubesc Bucurestiul desi ma enerveaza 80% din locuitorii lui.
Nu judec. Doar ma indignez la adresa oamenilor care mi-au afectat negativ si in mod direct existenta la un moment dat. In rest, n-are rost si mi-e lene.
Nu visez in mod special sa o tai din Romania for ever, ca majoritatea celor din generatia mea. Mi-e mult prea bine aici si cred sincer in zicala “Omul sfinteste locul”. Adica iti poate fi bine oriunde – trebuie doar sa si faci ceva in privinta asta.
Nu sunt patrioata. Totusi, imi dau lacrimile de cate ori cobor din avion si vamesul imi spune “Buna ziua”, in romaneste, la Control Pasapoarte.
Si cam atat. Restul va reiesi din posturi.
A, si la anul vreau sa ajung la New York.
