Undeva (III)

Am descoperit azi noapte cateva imagini pe care le credeam demult pierdute printre biti, partitii, drive-uri si foldere. Si uite ca nu erau pierdute, si uite ca veti intelege in sfarsit despre ce am vorbit in Undeva I si II. A fost lumea mea inainte sa aud de GSM, Internet, mess, scoala, cursuri, facultate, marketing, PR, media, leasing, credite, doctorat, salsa, congrese, globalizare, pitici pe creier si alte asemenea.

S3010159

S3010160

S3010161S3010162

Asta vara am fost acolo dupa cativa ani. Locul acela nu mai e al meu. Au daramat soba, au pus spoturi in tavan, si de la televizorul in culori stridente rasuna manelele pe Taraf TV. Varul se scorojeste pe fatada si curtea s-a umplut de balarii. N-am putut sa stau acolo mai mult de 5 minute, pentru ca n-am vrut sa vada ca plang. Poate pentru ca, daca o sa-i am, copiii mei nu vor sti cum e sa sari gardul la tanti Victoria dupa dude. Sau cum e sa te ascunzi in capita de fan. Sau sa te cateri in nuc, sau sa furi oua din cuibare si ardeii de samanta din gradina.

Mi-i jale.

Share

Summer memories – salsa in Paris

Sunt deja mai mult de 2 luni de cand aman sa scriu acest post. Atat de mult a trecut de cand ne-am intors de acolo, incat de multe ori ma intreb daca mai are rost sa scriu ceva, sau daca nu cumva amintirea a fost distorsionata de multele zile si intamplari care au urmat intoarcerii noastre. Insa nu pot sa nu scriu, vreau sa am unde sa ma uit atunci cand emotiile asociate experientei traite acolo vor fi devenit doar o palida reprezentare a ceea ce am trait.
Pentru mine, o salsajunkie with no hope of recovery, salsa in Paris nu e o insiruire de party-uri zilnice si atat. Salsa in Paris e o stare. O stare pe care de mai mult de doua luni incerc sa o conserv de cate ori ma urc in masina si pornesc CD-player-ul cu melodiile care au marcat cele mai intense momente traite acolo. Sau de cate ori deschid Facebook – ul si dau peste pozele si clipuletele pe care le-am postat cand ne-am intors. Nu vreau sa se inteleaga din asta ca am ajuns sa dispretuiesc ce se intampla aici, la noi, mai ales ca de-a lungul timpului mi s-a reprosat ca fac parte din categoria celor care nu mai apreciaza partenerii romani, sau ca “mi-am luat nasul la purtare”, si ca “cei de aici nu mai sunt destul de buni pentru mine”. Nu e deloc asa, si daca asta am lasat sa se inteleaga, nu a fost deloc intentionat.
Dar sa purcedem a povesti. Cronologic, sa nu uitam nimic.
Ca orice salsa addicts care se respecta, nu am lasat sa treaca nici prima zi fara sa dansam. Asa ca in seara zilei de miercuri am ajuns pe cheiul Senei, pe unul din ringurile de care spuneam in postul anterior despre Paris. Nu mare ne-a fost mirarea sa descoperim ca ceea ce consideram noi aglomeratie nici nu se compara cu ce am gasit acolo. Atat de aglomerat, incat chiar daca erai afara, aerul era aproape irespirabil din cauza celor care dansau la 20 de cm de tine, si, mai mult decat atat, nimanui nu parea sa-I pese de asta. Trec peste faptul ca era un Cuban party, pentru ca nici nu a mai contat, oricum, Cuban, ne-cuban, tot mambo am dansat, si sunt cateva dansuri pe care mi le amintesc si acum. In mod surprinzator, podeaua, la care ma asteptam sa fie un asfalt zgrunturos, a fost mai mult decat ok. Singurul lucru de care mi-a parut rau e ca la miezul noptii, muzica s-a oprit brusc si toata lumea a plecat (intrucat in Paris este ilegal sa pui muzica afara dupa aceasta ora – si, culmea, legea asta chiar e respectata).
Balajo
Noaptea de joi ne-a dus pe o straduta intesata de trecatori chiar si la ore tarzii, intr-un club cu canapele, mese si podea de lemn absolut perfecta. Si aici am avut parte de cateva dansuri “memorabile”, si cand spun asta NU fac un elogiu dansatorilor parizieni, ci mai degraba vreau sa exprim starea pe care am experimentat-o pur si simplu. Si da, si aici, ca si la toate petrecerile dealtfel, “stingerea” s-a dat la ora fixa (e unul din lucrurile care ma fac sa ma gandesc ca… tot la noi e mai bine). Dupa petrecere, seara s-a prelungit la o terasa cu masute inghesuite, pe care, evident, am inchis-o.
Friday cooking&salsa party
Unul din lucrurile ciudate in salsa in Paris este ca ei nu au party vinerea. Pare cel putin ridicol, cand ma gandesc ca la noi tocmai vinerea este ziua in care iti permiti sa inchizi Salsa For You la ore turbate cum ar fi, de exemplu, 6 dimineata.
Si chiar si asa, pentru ca nu se putea fara salsa, cooking party-ul de vineri s-a transformat in cooking&salsa party. Cine spune ca intre un birou, o masa, o canapea si un pat nu incap 3 perechi de dansatori, se inseala. Iar cand aerul devine irespirabil, nu-I nicio problema sa iesi (pe geam, ca usa-i prea departe) in curtea interioara a ansamblului rezidential, la racoare printre pomi.
Café Montmartre, Quai de la Seine & Thiais
Si daca vinerea, in august, parizianul amator de mambo nu are unde dansa (paranteza: party-uri de Cuban sunt in fiecare zi, chiar si in mai multe locuri simultan, dar cum Cuban-ul nu facea obiectul excursiei noastre, nu se pune), sambata si duminica se recupereaza din greu.
Asa ca seara de sambata a inceput de fapt undeva pe la ora 5 dupa amiaza, la Café Montmartre, chiar in inima cartierului cu acelasi nume. Pe scurt: muzica – nu te lasa sa stai jos, podeaua – just perfect, atmosfera – greu de descris in cuvinte, dar poate doar exagerez eu. Party-ul se termina la ora 20:00, spatiul se reamenajeaza prin asezarea meselor la locul lor, si urmeaza cina la preturi speciale pentru salseros. Evident am profitat de ocazie intrucat viata in Paris e oricum, numai ieftina nu.
A urmat o incursiune pe chei, din nou, de data asta la un party de mambo. Cina prelungita de la Café Montmartre a fost motivul pentru care pe chei am prins doar ultima ora de party, dar nu a fost atat de grav, intrucat ne-am indreptat apoi spre Thiais, un business park undeva in afara Parisului, spre party-ul de la Moving. Din punct de vedere al conditiilor (podea, muzica, marimea spatiului, bauturi si gustari incluse in pretul intrarii, spatiu special pentru fumatori), cred ca Moving ar fi fost locatia ideala, daca aveai norocul de a detine o masina cu care sa te deplasezi in toiul noptii pana si de acolo.
All in all, exceptand picioarele mele ranite si obosite (thank God ca exista pantofi de jazz), a fost inca un party plin si reusit. De la care s-a plecat in masa, la ora 2 sau 3, cand s-a dat stingerea (da, toate party-urile din Paris sunt cu stingere – lucru pe care n-am sa-l inteleg niciodata).
Barrio Latino & O’Sullivan
Ziua de duminica s-a tradus, si ea, prin doua party-uri. Cel din Barrio Latino, in apropiere de Bastille, a inceput, cum altfel, decat la 4 dupa amiaza, intr-o caldura care pe mine, una, m-a facut sa caut cate o gura de aer afara la fiecare 2 melodii, dar parca nici asta n-a contat. Cum n-au contat nici cei 7 euro cat te costa o cola la 0,33. O sa ma repet daca spun ca si aici, muzica, podeaua, atmosfera, au fost cel putin de milioane, dar asta-i adevarul.
Noaptea ne-a gasit usa in usa cu Moulin Rouge, la O’Sullivan, unde a trebuit din nou sa apelez la jazz shoes intrucat abia ma mai tineau picioarele.
Agua
Dupa pauza binevenita de luni, in noaptea de marti am incheiat periplul parizian de salsa cu un party pe Sena, mai précis intr-un vaporas ancorat la malul ei. Cele doua nivele ale ringului erau astfel impartite incat sus se dansa salsa, iar jos, zouk, kizomba, si alte asemenea. Recunosc ca, spre deosebire de restul gastii, nu am dansat atat de mult in seara aceea, din cauza oboselii acumulate si a faptului ca am vrut sa stau mai mult, sa ascult muzica, sa socializez si sa captez in memorie toate amanuntele care au facut din acea saptamana cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata.
To sum up, citesc tot ce am scris si parca tot nu am reusit sa redau ce am simtit acolo. Pe aici pe undeva incerc sa postez cateva melodii care imi amintesc instant de starea ce mi-a marcat acele zile, melodii pe care le ascult de 2 luni, in fiecare zi, in masina, in timp ce ma indrept spre birou inotand prin trafic.
Si totusi, am realizat ca nici noi, romanii, nu avem de ce sa ne plangem. Mai nou, Salsa For You e deschisa in fiecare zi, muzica s-a imbunatatit simtitor (mult, mult mambo ), aer conditionat avem (apropos, in Paris nu am avut aer conditionat la niciuna din petreceri, desi afara erau 30 de grade), intrare nu platesti decat vinerea si sambata, si e de 2 ori mai ieftina decat cea mai ieftina intrare din Paris. Singurul lucru care ma intristeaza e ca aici nu mai vad demult pe chipurile si in miscarile oamenilor acea bucurie de a dansa pe care o vedeam acum ceva timp, si pe care am vazut-o in Paris. Dar asta va face obiectul unui post ulterior.
In loc de incheiere, o melodie care mi-a ramas in minte ca o reprezentare perfecta a starii de bine pe care am avut-o acolo. Si, culmea, nici nu e salsa.

Later edit: cum naiba fac sa mearga audio player-ul????

Share

Paris, je t’aime!

Anul trecut pe vremea asta imi compatimeam fratele ca alege sa-si petreaca prima vacanta in afara tarii intr-un oras scump, cu oameni reci si aroganti si, mai ales, FARA SALSA. Needless to say ca aveam o parere extrem de proasta despre “poporul francez” pe care il vedeam ca pe unul din cele mai “neprietenoase” din Europa.
Si iata ca tocmai salsa m-a facut, un an mai tarziu, sa-mi incalc principiul de a nu iesi din tara daca iesirea respectiva nu presupune vreun congress sau festival. Paradoxal? Poate. Ce poate fi mai frumos si mai palpitant decat 3 zile in care dansezi salsa incontinuu? Well… simplu: o saptamana in care dansezi salsa incontinuu, si un nivel general de nebunie mai mare decat cea de la un congres. Dar sa purcedem a povesti.
Autogara spre Fericire
In dimineata de miercuri, 12 august, ne infiintam la aeroport. A fost prima data de cand calatoresc in afara tarii cand am aflat ce inseamna sa zbori de pe Aeroportul International Aurel Vlaicu (a.k.a. Baneasa). I-am spus “Autogara spre Fericire” pentru ca, intrand acolo, exact asta a fost prima impresie care m-a izbit. O multime pestrita de capsunari, zugravi, zidari, cu papornitele in spinare, se amesteca firesc cu tinerii la fel ca noi care pleaca in concediu cu low- cost-ul. Mirosuri din cele mai “ametitoare”, fetze arse de soare, imbulzeala, copii plangaciosi, zumzet de vorbe, din care razbateau “fa”-urile si ici-colo cate o injuratura. Cateva desk-uri de check-in, o mica sala de asteptare intesata de lume, ghiseele liniilor aeriene, un singur post de control pasapoarte, si sala cu portile de imbarcare, la fel de intesata de lume. La Baneasa, avioanele te asteapta la o aruncatura de bat dupa ce te-ai imbarcat. Le vezi pe geam din sala de imbarcare, colorate cu roz, mov, bleu, verde, rosu, cu website-urile scrise pe ele, si par niste personaje de desene animate, burtoase si comice. Te incearca un mic fior amintindu-ti povestile cu prabusiri, defectiuni la motoare, intoarceri dupa o ora de zbor, povesti auzite la stiri sau la altii care au mai zburat cu low-cost-ul.
Franta cea verde
E primul lucru care te frapeaza cand avionul incepe sa coboare, in ultimele minute dinaintea aterizarii. Cand norii de vata deasupra carora ai zburat incep sa se risipeasca, si zbori deasupra intinderii nesfarsite de paduri, campuri, pasuni, presarate cu sate si mici orasele printre care serpuiesc drumurile, raurile si autostrazile. De fiecare data cand zbor imi aleg locul de la geam, ca sa fac cunostinta cu tara in care merg, inca inainte de a ateriza. Iar de Franta m-am indragostit inainte sa pun piciorul pe pamantul ei.
Aeroportul Beauvais e versiunea franceza a “Autogarii” noastre. La fel de mic, si cu un aer provincial si totusi mult mai linistit, intr-un orasel la 70 km de Paris. Avionul te lasa chiar la usa aeroportului, urmeaza un drum de o ora si jumatate cu masina pana in Paris, si iata-ne iesind din ultimul tunel, direct pe Champs Elisees.
Escargots de Bourgogne
Debutul “experientei pariziene” nu avea cum sa fie altul decat “la cuisine francaise” (prietenii stiu de ce). Asa ca, la prima iesire la masa, pe terasa micului restaurant cu mese mici, rotunde, desi ceilalti si-au comandat lucruri “normale” am profitat de ocazie si am inceput seria de experimente: escargots de Bourgogne – denumirea pretentioasa pentru ceea ce noi am numi, simplu, melci. 6 melci intr-un vas de lut, fiecare cufundat in alveola lui, intr-un sos cu ulei de masline, ierburi aromatice si usturoi. Bun de tot.

Living like the French live
Ceea ce ne-a facut aceasta vacanta cu adevarat speciala, a fost faptul ca am avut ocazia sa o petrecem si altfel decat ar fi petrecut-o niste turisti obisnuiti (adica hotel, restaurant, sightseeing, party si atat). Am vazut si am trait Parisul dincolo de cliseele din ghidurile turistice. Sau, asa cum spus unul din baieti inainte sa ajungem… “you will live like the French live”. Asa ca voi incepe povestea cu lucruri pe care nu le gasesti in ghidul turistic.
In Paris nu se fumeaza in localuri publice acoperite, ci doar pe terasele acestora. Vara, orice restaurant, bar, brasserie isi intinde cateva masute mici, rotunde, inghesuite una intr-alta, pe trotuarul din fata. E de la sine inteles ca pe tot parcursul saptamanii nu am stat nicaieri la masa in interior. Ceea ce te frapeaza insa e faptul ca in momentul in care ceri o scrumiera, chiar si pe terasa unui restaurant mai pretentious, ti se spune, foarte natural, “A, dar nu e nevoie, puteti sa aruncati scrumul si tigarile pe jos”. WTF??? Asta face din Paris un oras care, desi se vrea curat (n-ai sa vezi gunoaie pe jos), e plin de mucuri de tigari peste tot. Pe strada, pe terase, la intrarile in cluburi… pentru ca toata lumea fumeaza afara. Daca te gandesti sa fii civilizat si cauti sa iti arunci tigara intr-un cos de gunoi, ei bine, n-ai sanse. Cosurile de gunoi sunt de fapt niste saci atarnand dintr-un cadru metalic (asta pentru ca, mai demult, niste “turisti binevoitori” au avut geniala idée sa planteze bombe in cosurile de gunoi).
Traficul, in august, e destul de lejer, pentru ca parizienii pleaca in vacanta, departe, cate-o luna intreaga. Totusi, datorita “specificului nostru” de turisti, am calatorit mai mult cu metroul si autobuzul. “Le Metropolitain” e de fapt o corcitura intre tren si metrou, acum mergi pe deasupra, peste 2 minute pe sub pamant. Trenurile se succed cam la 2-3 minute, si sunt intestate de o multime pestrita si colorata. Parizieni laolalta cu turisti, albi, negri (MULTI negri!), mulatri, hispanici, asiatici, nordici, si toate limbile pamantului in acelasi vagon. Parizianul care merge in fiecare dimineata la serviciu cu metroul uraste faptul ca trebuie sa se inghesuie, in fiecare zi, cu multimea de chinezi care se indreapta, cu aparatul foto de gat, spre Luvru sau Turnul Eiffel. Asa ca multi dintre ei fug de multimea inconjuratoare, evadand in spatele cartilor sau al iPod-urilor.
Parizianul obisnuit nu-si face cumparaturile din hypermarket. There’s no fun in doing that. El are, pentru orice categorie de produse cumpara, magazinul lui specializat preferat. Si e pretentious si selectiv. Am auzit fraze ca “nu cumpar paine de la brutaria asta, cea mai buna brutarie e la 200 de metri mai incolo” sau “macelarul asta (paranteza: macelarul e de mai multe feluri: boucher – pentru vita; charcutier – pentru porc, etc) nu are carne buna, stiu eu unul de la care cumpar mereu – carnea de la el e mult mai frageda”. Ca sa nu mai vorbim de “fromageries” – daca iti pui mintea sa incerci toate felurile de branza pe care le vezi… probabil iti ia o saptamana si tot nu termini.
Si pentru ca am adus vorba de magazine… in Paris nu sunt reduceri in august. S-au terminat demult, iar in majoritatea vitrinelor troneaza deja colectiile de toamna-iarna, la preturi naucitoare, sfidand cele 35 de grade de afara. Noi am avut norocul sa gasim lichidari de stoc si promotii ratacite, asa ca nu ne-am intors chiar cu mana goala. La intoarcere am reusit sa inghesui in bagaj, pe langa suvenirurile pentru cei de-acasa, o rochie de salsa, pantofi de jazz, jambiere roz, manusi de plasa… (da, stiu, sunt incurabila), un poncho gros de lana gri cu franjuri (pentru care abia astept sa vina iarna ) si, above all, doua carti de bucate (se mai mira cineva?). Li s-au mai alaturat o cutie mare cu “ierburi de Provence” (din pacate nu puteam sa zbor cu carne, branza si paine in bagaj, desi recunosc ca m-ar fi tentat foarte tare), cumparata in aeroport pe ultima suta de metri.
Revin la mancare pentru ca, pentru mine, acest aspect se inscrie in categoria “obiective turistice”. Francezul sta la masa. Mult. Am avut ocazia sa experimentam diverse situatii, de la masa in oras pe terasa restaurantului, pana la “cooking party” in gashca sau cina traditionala la care am fost invitati, pregatita de o frantuzoaica adevarata. Concluzia? Niciodata nu se poate spune ca n-ai timp sa mananci dupa tot “tipicul”: aperitive, felul principal, platoul cu branzeturi, si desert. Food highlights: pains au chocolat, croissante cu unt, supa crema de capsuni, crepes au sucre (sau cu orice altceva), branzeturile, friptura de vita la cuptor, rumenita la suprafata si rosie in interior (made by… JE ) piept de rata cu sos de smantana, escargots de Bourgogne, creveti cu avocado, creveti in sos de… creveti, terrine de legumes, felurite paini, painici si baghete, confit du lait, somon, pasta de masline, inghetata, si, nu in ultimul rand, VINURILE. Pastele si pizze-le nu le pun la socoteala, pentru ca n-au nimic special.
Sightseeing
Ca sa vezi Parisul pe indelete, probabil ca ti-ar trebui 2 saptamani in care sa te trezesti la 7 in fiecare zi si sa te aduni de pe drumuri seara la 8-9. Cum nu aveam la dispozitie acest timp, si intrucat obiectivele turistice nu au fost singurul motiv al sederii noastre in Paris, am facut o selectie a celor mai importante. Pe scurt, cateva highlights:
- Notre Dame – o imensitate in care turistii cu aparate foto de gat se amesteca printre credinciosii veniti la slujba. Ce mi-a placut cel mai mult? Tezaurul catedralei.
- Montmartre – un cartier intins pe un deal, stradute mici, pictori si desenatori vanzandu-si operele in strada, portrete la minut, bistrouri si cafenele intestate de lume, siruri nesfarsite de magazine cu suveniruri kitsch-oase, si, peste toate, troneaza Sacre Coeur, de unde vezi intreg Parisul la picioarele tale.
- Luvru – fostul palat regal transformat in muzeu imens in care oamenii stau cu orele la coada sa faca poze cu Monalisa – daca-ti pui mintea sa-l parcurgi pe tot asa cum ar trebui, ai nevoi de 2 zile in care sa faci doar asta.
- Gradinile Tuilleries – de fapt domeniu al Louvre-ului
- Jardin du Luxembourg
- Place de l’Opera
- Place Vendome – cea mai mare “concentratie” de magazine scumpe intr-un patrat cu latura de 200 m
- Bastille, Chatelet, Cartierul Latin, Boulevard Saint Germain, Marais, cartiere avand fiecare “poezia” lui specifica
- Buttes Chaumont – un parc in nordul orasului, in care, cand intri, ai impresia ca esti intr-o padure, nicidecum intr-un oras
- Versailles – intruchiparea nebuniei unui rege grandoman. Versailles e o lume in sine, care ar merita un post separat, si in care am petrecut o zi intreaga. Gradinile nesfarsite, cu cotloane intortocheate, fantani arteziene, si muzica epocii rasunand din boxe nevazute, te fac sa-ti imaginezi ca, pe vremea ACEEA, ilustrii proprietari aveau nevoie de cai si trasuri ca sa le strabata de la un capat la altul. Si lacul pe care am vaslit in barcuta alba printre rate salbatice, pentru 11 euro/30 de minute. Iar palatul… well, sa zicem ca am inteles ca, pentru construirea lui, Franta a suferit de foame niste zeci de ani (si da, ne-a facut sa ne intrebam cum ar arata un “First International Versailles Salsa Congress” )
- Eiffel Tower – alte cozi nesfarsite
- Hotel de Ville (primaria Parisului) – se pare ca in Paris toate institutiile publice se prezinta sub forma de palate
- Musee d’Orsay
- Sena, serpuind lenesa prin oras, traversata de poduri, podete si vaporase turistice, marginita de promenade nesfarsite
- Place de la Concorde
- Si multe, multe altele pe care nu mai am timp si loc sa le mentionez
Oamenii.
Prin specificul sau turistic, prin marime, vechime si prin importanta sa pe harta Europei si a Lumii, Parisul e un creuzet in care se amesteca si se contopesc nationalitati, rase, culori, in asa fel incat ti-e greu sa mai distingi care sunt adevaratii parizieni, care sunt imigrantii si care turistii. Am reusit insa, pe parcursul saptamanii petrecute acolo, sa-mi creionez in minte cateva portrete:
- parizianul get-beget, intre doua varste, alb, un pic arogant, ingrijit, pretentios, citindu-si ziarul pe terasa in fata unei cesti de cafea
- batranica mandra, cocheta, aranjata, pe care o vezi in toate autobuzele, sau pe strazi facandu-si cu atentie cumparaturile pentru masa – degaja un aer relaxat, linistit, si isi poarta anii cu demnitate, sfidand agitatia ce o inconjoara
- negrii (multi, foarte multi), unii cu aer de hip-hop-eri in pantaloni baggy, iar altii cu straie lungi africane si cu diplomatul in mana
- negresele cu funduri imense si coafuri cu cele mai trasnite forme si culori pe care le-am vazut vreodata
- turistul asiatic cu harta in mana si camera de gat, fotografiind si filmand cu frenezie fiecare statuie, copac, piatra sau orice altceva ce ar putea semana cu un obiectiv
- turistul ne-asiatic, care se deosebeste de turistul asiatic prin faptul ca… nu e asiatic (in rest comportamentul e cam acelasi)
- cersetorul barbos – da, si Parisul isi are cersetorii si homeless-ii lui – care-ti cere bani, mancare sau o tigara (cel mai frecvent – si, a propos, in Paris, te poti astepta oricand ca necunoscutii sa-ti ceara tigari in modul cel mai natural cu putinta)
- frantuzoaicele albe de varsta apropiata cu a noastra – ei bine, ele darama mitul cum ca francezii sunt un popor de oameni cocheti, sexy, atragatori etc – pentru ca sunt oricum, numai frumoase si sexy nu.

Si cam atat deocamdata, oricum nu cred ca are cineva rabdare sa citeasca tot post-ul, revin cat de curand cu un review al experientelor din Paris legate de salsa.

Share

Undeva (II)

Undeva, in satul dintre dealuri, doi oameni isi traiesc povestea inceputa in anii de dupa Al Doilea Razboi. In satul in care toate femeile sunt “a lu’” cuiva, “tanti Georgeta” e a lu’ “nea Costandin” de prin ’49, cand singura lor avere erau o lingura de lemn si o tigaie fara coada. Si casa lui parinteasca, varuita in alb, cu prispa, stalpi si cu brau albastru in fata. In capul prispii e o gradinita cu flori si un salcam mare, iar in spatele casei, duzii. In curtea nesfarsita se plimba alene gaini, gaste, curci, bibilici si porci.
Oamenii astia doi, cu o viata traita mai intai in saracie, apoi in munca grea la camp, in arsite, in ploi, in lipsuri si nevoi, in sacrificii zilnice, cu doi copii crescuti si trimisi la scoala la oras, si cu alti doi ingropati de mici, nu s-au injurat. Oamenii astia doi, ea cu 4 clase, el cu doua, nu s-au batut. Intr-o lume in care daca nu-ti bati nevasta sau copiii esti prost, iar daca stai in fiecare seara la carciuma dupa ziua petrecuta la camp, esti destept, ei traiesc frumos si-si rup in fiecare zi de la gura, ca sa stranga bani sa-si trimita fetele la liceu si facultate. Nu-si cumpara unul altuia bomboane in forma de inima de Ziua Indragostitilor, insa ii auzi spunandu-si “Fa” si “Ma” cu atata drag, incat parca si-ar spune “iubito” si “iubitule”.
Oamenii astia doi gasesc putere, dupa ce si-au facut fetele oameni, le-au maritat si le-au vazut la casele lor, sa aiba grija acum de doi draci de nepoti. Cand, la oras, Fata a inceput sa stea la coada ore intregi ca sa gaseasca Nimic, si cand n-a mai fost Nimic de pus pe masa, Nepotul cel mic invata sa mearga si sa vorbeasca in curtea pietroasa de la tara. Nepoata cea mare se trezeste dimineata o data cu Bunica si se tine dupa fusta ei cat e ziua de lunga.

Nepotii sunt suparati ca Bunica si Bunicul au magari in loc de cai, dar afla ca pe vremuri, cand nu exista Colectiv, cand nu exista Norma, Bunica si Bunicul au avut si cai, si vaci, si multe altele. Colectivul le-a luat. Dracu sa-l ia de Colectiv cu cine l-a inventat.

Bunica si Bunicul au bostana, cu pepeni verzi, galbeni, mici, mari, si pepenoaice dungate si burtoase. In diminetile de august, Bunicul si Nepotii pornesc cu cotiga spre bostana, bucurosi ca pot fi de folos la cules dar mai ales ca vor putea sparge cate-un pepene de pamant, sa-l manance chiar acolo, fara cutit si fara farfurie.

De cateva ori pe vara, au “randul la oi”. Asta inseamna ca Nepotii merg cu Bunica la stana satului, mana, pe rand, oile la usa, unde sunt mulse. Apoi pornesc spre casa, Bunica tine pe umeri cobilita cu galetile pline cu lapte, si pana seara tarziu, totul e gata. Branza, prinsa in crinta si scursa in sidila, e taiata in bucati mari care apoi vor fi puse la saramura in borcane, in beci. Pe langa cas si branza, Bunica face urda si iaurt. Fierbe lapte in ceaunul din care tocmai a rasturnat mamaliga, si gata masa: mamaliga cu lapte.

In curtea randuita cu de toate, porumbare, grajd, saiaua oilor, cocina, cotetele pasarilor, capite de fan, glugi de coceni si baloti de paie, o gradina de legume si una cu pomi, Nepotii n-au nevoie de jucarii. Se catara in nuc, culeg nuci chiar daca-s verzi si li se innegresc mainile pana le curata. Sterpelesc oua din cuibarele gainilor si fac “prajituri”: oua cu nisip. Se joaca de-a popa cu “Doamne miluieste” cu cate-un cocean aprins care fumega. Se ascund in capitele de fan. Mananca prune verzi, corcoduse verzi, zarzare verzi, struguri verzi, si n-au nimic. Daca-s coapte oricum n-au niciun farmec.

Share

Asa nuntesc niste salseros :)

Share

25

De ani.

Acum 150 de ani, la 25 de ani puteam sa ma consider “fata batrana”. Cand bunica avea 25 de ani, avea deja un copil de 6. Insa azi, 2 iulie 2009, nu numai ca mi se pare un lucru extrem de indepartat aceasta idee (copii&stuff) dar realizez ca inca ma simt eu insami un copil. Degeaba ma uit la “25″-ul ala din titlu (il am si pe mess la status, din acelasi motiv), pentru ca… tot am impresia ca e al altcuiva. Nu al meu. Nici daca pun intr-o lista toate chestiile de “om mare” pe care le fac, parca tot nu-mi vine sa cred. Da, am terminat o facultate, un master, sunt undeva pe la al 5-lea job, in ceea ce se cheama mai nou o “multinationala”, am in sertar o hartie pe care scrie numele meu la “cumparator” pentru un apartament. Mai am una la fel pentru o masina. Platesc facturi. Intretinere. Rate. Citesc apometre. Cumpar perdele, covoare, detergent, spal, calc, gatesc. Dau cu aspiratorul. Bag benzina. Planific calatorii pentru mine si pentru altii. Conduc sute de kilometri. Cumpar bilete de avion. Zbor. Ma cazez in hoteluri. Vorbesc cu toate natiile de oameni, in 3 limbi.

Dansez. Obosesc si iar dansez. Stresez oameni sa vina la piese de teatru. Fac rezervari, impart flyere si pun afise.  Sun actori sa le amintesc ca au spectacol. Pun decoruri. Fac sunet. Incasez si impart banii.

Iubesc. Urasc, si iubesc iarasi, si spun cuvinte mari.

Si totusi… parca inca ma joc de-a oamenii mari, parca tot ce fac nu e decat o privire furisa in lumea lor, ca atunci cand aveam vreo 7 ani si ma incaltam in pantofii cu toc ai mamei pe ascuns si ma uitam in oglinda (cand o sa fiu mare asa ca mama, o sa port si eu pantofi dinastia).

Sunt doar 25 si as vrea sa mai fie inca 100, pentru ca simt ca adevarata mea viata inca nu a inceput. Vreau si parca nu vreau sa mai copilaresc. Si totusi, sa mai fie 100. Pentru toate zambetele nezambite, pentru toate cuvintele nerostite, pentru toate sarutarile infranate si pentru toate mainile neinlantuite. Si, vorba Mirunei, pentru toate apelurile neefectuate. 

P.S.1: daca porti tocuri, nu inseamna ca esti neaparat om mare (asta e testata!)

P.S.2:  cea mai primita urare: aia cu sa fii iubita si sa traiesti cu cine-ti doresti.

Deci da. Sa curga tequila si piruetele diseara in Salsa for you. Si sa nu mi se blocheze laptopul la spectacol.

Share

R.I.P, King of Pop!

d8efaba629f43b98bc932ff4c719aCand am deschis dimineata MSN-ul si am vazut pagina plina cu stiri despre moartea lui MJ, am crezut initial ca e o gluma… pana la urma citind stirile de acolo si verificand Twitter-ul, Facebook-ul si Stirile ProTV, m-am convins ca era cat se poate de adevarat.

Acum stau si ma uit la pagina asta goala si imi dau seama ca orice as scrie despre asta ar fi redundant, sec si aproape o blasfemie pentru memoria lui. Asa ca ma rezum doar la a-mi aminti seara aceea din ’92, cand am vazut la TV concertul lui de la Bucuresti, si momentul cand s-a terminat concertul si am plecat plangand in camera mea pentru ca… s-a terminat concertul. Aveam 8 ani, si a fost prima si ultima  mea manifestare a ideii de a avea un IDOL. Si bineinteles, in perioada aceea, ca mai toate copilele de varsta mea dealtfel, eram indragostita de el.

Tocmai au dat “You are not alone” pe Guerilla, si suntem 4 femei in birou. Am ascultat-o toate cu tristete pe chipuri iar una dintre noi a zis doar atat: “Am crescut cu el…”

Rest in peace, Michael!

Share

Undeva (I)

Undeva, în Dobrogea, departe de drumul naţional şi de cel judeţean, e un sat. Un sat care-i altfel decât satele dobrogene. În vremuri de demult, turcii care l-au locuit îi ziceau Köseler. Casele sunt, unele, cuibărite în vale de-a lungul şoselei principale (de fapt singura şosea asfaltată, pentru că restul sunt uliţe de pământ sau cel mult cu pietriş), dar pe cele mai multe abia le vezi dintre verdele pomilor din curţi. Altele, dinspre margine, mai ale naibii, se răsfiră pe versanţii dealurilor ce înconjoară satul. Dacă ştii unde să te-aşezi, poţi vedea tot satul la picioarele tale. Cu case, curţi, grădini… stâna ciobanului, şi “căsoaiele” (silozurile) vechiului CAP. 

 

 Când vii dinspre “civilizatie” şi intri în sat, şoseaua coboară în pantă şerpuită, lăsând în dreapta stânca unui început de deal şi uliţa spre cimitir, iar în stânga biserica. Mai jos, în vale, în “centru”, singurul magazin, barul cu 2 mese în curte pe post de terasă, şi vechea clădire a colectivului. Şi bineînţeles, singura legătură cu restul lumii, staţia de “rată”. Tot acolo, în centru, aduceau oamenii vacile dimineaţa să plece în turmă la păscut, şi tot de acolo le luau în fiecare seară. 

 

 În capătul de sat uitat între dealuri, în curtea cu piatră de calcar încinsă vara şi acoperită de zăpadă iarna, zilele caniculare de iulie şi gerurile de ianuarie au, totuşi, ceva în comun: apa nu mai curge la pompa din curte. Vara, firul obosit de atâta şerpuire molatică, nu mai ajunge până acolo… şi atunci măgarii sunt înhămaţi la cotigă, bidoanele urcate în sandâc, bunicul pe scândură, ţanţos ca pe capra unei trăsuri, şi nepoţii pe lângă el, iau drumul cişmelei dinafara satului. Cine ştie cât va fi fost până acolo, dar lor li se pare o călătorie lungă, palpitantă şi plină de peripeţii, întâi pe drumul alb ce iese din sat, trecând pe lângă “groapa de gunoi” a satului, unde oamenii aruncă balegarul şi resturile de prin curţi, ca mai apoi drumul să se transforme în potecă la poalele dealurilor verzi, pe lângă canalul de irigaţii cu apa mâloasă, din care orăcăie broaştele.

 

 Cişmeaua are jgheaburi de piatră în care apa se adună pentru vite. Apa din jgheaburi e plină de lipitori roşii şi negre însă copiilor nu le pasă şi, în timp ce bunicul umple bidoanele, se stropesc şi se bălăcesc prin ea.

 

 Odată întorşi în curtea ce se răcoreşte după arşiţă, apa e descărcată, şi împărţită după cuviinţă celor trebuincioase: măgarii îşi primesc găleţile binemeritate, apoi porcii, păsările… apoi câte o găleată cu apă de băut şi pentru mâncare în cele două bucătarii.  

 Seara se scurge încet, sub apusul ce înroşeşte o bucată de cer, cu cei patru luând cina în bucătăria de vară, la lumina lămpii.

Share

Salame, cat te invidiez, Salame!!!

Post-ul de astazi are mai mult sau mai putin legatura cu precedentul. De fapt nici nu stiu ce titlu sa ii dau. Sunt furioasa. Sunt frustrata. Sunt in toate felurile pe tema asta, numai bine nu.
Ce trebuie sa le faci oamenilor ca sa accepte sa vada lucruri FRUMOASE? Care-i secretul? Mi s-a intamplat in ultimele luni sa trag de diversi prieteni sa vina sa vada diverse spectacole (asta cu teatrul e doar un exemplu, pentru ca e lumea prin care ma invart eu, dar e valabil si pentru alte forme de arta). De unii de fapt nici nu a fost nevoie sa trag deloc, au venit de buna-voie si au iesit de acolo fericiti si incantati de fiecare data. Nu cred ca minteau, pentru ca le-am vazut expresia fetzei. Unii au venit si de 2-3 ori la aceeasi piesa. De altii am tras intr-adevar. Din greu. O data. De doua ori. De 3 ori. Cu rugaminti. Cu batut obrazul. Cu “hai bah ce esti asa naspa in puii mei!!!???!!” Dintre acestia, o parte au venit. Si wow, le-a placut. Mi-au multumit.
Dar RESTUL??? restul, care zac in lista mea de mess si primesc massuri sau imi vad statusurile si le IGNORA pentru ca nu e vorba de cine stie ce stire idioata cu ce a mai facut Becali? RESTUL? Restul, carora le-am dat mailuri, scrise cu tot sufletul, si in care se vede ca sunt oricum, numai NU spam, zeci de oameni care ma cunosc si care nici macar nu mi-au raspuns? Macar sa ma intrebe “frate care-i faza?”
Restul, care scriu “attending” daca ii inviti la un event pe Facebook… Ei, astia sunt o categorie cu totul speciala. Mai nou e trendy sa se creada despre tine ca te culturalizezi. Asa ca… hai sa dam “attending” la toate chestiile la care suntem invitati, si care suna cat de cat a “cultura”. Dar Doamne fereste sa si MERGEM la vreunul.
EXEMPLU: Acum 3 luni, eram extrem de incantata de tot ce inseamna Facebook si de toate facilitatile pe care le ofera pentru promovarea de tip “word of mouth”. Si gratis, bashca. Asa ca m-am pus pe treaba. Voiam sa chem oameni la o piesa mai ciudatzica asa, nu tocmai comerciala. Si zis si facut, eveniment pe Facebook. Dupa o saptamana de la crearea lui, erau vreo 70 de “attending” si vreo 150 de “maybe attending”. Am zis ok, opriti-va, ca nu mai incapeti in sala. Palma dupa ceafa am primit-o cand am vorbit cu tipul de la rezervari. Cate rezervari se facusera? ZERO. Pana in ziua spectacolului, a trebuit sa ma chinui tot eu sa vorbesc cu fiecare in parte, sa-i conving sa vina. Iar din zecile de “spectatori” de pe minunatul Facebook, cred ca si-au facut aparitia… cativa.
Si DA, refuz sa cred ca Facebookul e o tzeapa. Doar romanii care-l folosesc se poarta ca niste tzepe. Hai sa ne umflam in pene, sa vada ceilalti ca ne culturalizam. Sau… hai sa ne imaginam ca mergem. Dar de fapt parca-i mai bine la terasa la bere/cafea/barfa, da-o dreaq de piesa. Ce daca am dat “attending”, doar n-am semnat contract ca ma duc. Pentru cine nu stie, exista si optiunea MAYBE ATTENDING, daca chiar nu vrei sa-l superi pe cel care te-a invitat, cu un refuz direct.
E trist… pentru ca am impresia si pretentia ca ma invart printre oameni ce gusta frumosul, arta, cultura in general… nu dintre cei ce au rupt usile la Polivalenta sa auda Salamul Cantator. Si da… mi-e ciuda… mi-e ciuda ca la Salamul Cantator se rup usile, pentru niste lalaieli scarboase… iar la alte spectacole, fie ele de teatru, dans, salsa, whatever… care in mine si in cei ce au acceptat provocarea, au trezit emotii unice, profunde… ei bine la astea, trebuie sa ne chinuim pentru fiecare spectator in parte… nu-i corect…
Va urma, pentru ca am scris deja prea mult si tot mai am.

Share

Rromânieeeee, esti o adevărată fă, să moară mama!

De obicei nu ma uit la stiri si cu atat mai putin la cele “de scandal”, sunt al naibii de plictisitoare si repetitive. Insa aseara mi-a atras atentia un subiect “fierbinte” al zilei. Florin Salam a dat cantare in memoria sotiei sale, decedata acum ceva timp. Toate bune si frumoase, nu pot sa zic decat “frumos din partea lui!”, n-o sa ma iau acum de ce balarii canta si nici n-o sa zic “in ce hal a ajuns muzica in tara asta, promovam non-valorile etc” (si-au batut capul cu asta destui inaintea mea).
Trec si peste absurdul faptului de a trai intr-o tara in care Sala Polivalenta devine neincapatoare pentru hoardele nesfarsite de grobieni amatori de lalaieli (cica peste 7000). Cum a ajuns Salam sa cante cu orchestra Filarmonicii??? Mie mi se pare ireal ce se intampla, maine-poimaine o sa ii ridicam si statuie…
Dar FRATE! Sa aud ca pana sa se intre la concert, s-a lasat cu batai, imbranceli, injuraturi, scandal, geamuri sparte!!!! Nu mai aveau rabdare sa intre in sala si s-au gandit ei ca daca sparg geamurile intra mai repede… WTF??? Nu mai spun ce fetze aveau “fanii” Salamiorului nostru. Evident asta nu ma mira, fiecare categorie sociala isi are modelele ei, si fiecare model este exponentul categoriei pe care o reprezinta. O alta chestie interesanta pe care am observat-o in stirea respectiva este ca romanului ii place sa se laude cu faptul ca e “prieten” cu Marele Parizer al Natiunii… mi le si imaginam pe respectivele spunand in gasca de pitzipoance “FAAA m-ai vazut FAA la TV mai devreme? Ai vazut ca a auzit o tara-ntreaga ca-s prietena cu Salam fa? Prietena de familie, sa moara mama!”
Salamiorule, sa stii ca totusi n-am nimic personal cu tine… doar cu fanii tai eliptici de creier. Si cu aia care fac Manele TV pe net (nu dau link ca nu vreau sa le fac trafic… le fac altii destul).
Si eu ma chinui sa strang o gasca de 20 de oameni sa mergem la teatru… trist, foarte trist…

Share